Apărut la Editura pentru Literatură, în 1963, Capul Bunei Speranţe, cu o prefaţă de Mircea Zaciu, este volumul de debut al lui Augustin Buzura.  
Volumul cuprinde şapte povestiri în care este recompusă atmosfera mediului tipic din satele băimărene, cu pământ sărac şi aspru, populate cu personaje pitoreşti. Autorul susţine că „subiectele din povestirile acelea au fost în germene romanele mele de mai târziu. Atmosfera şi obsesiile mele de atunci m-au urmărit toata viaţa“.

Mircea Zaciu, cel care a avut un rol decisiv în debutul său literar spune: „Buzura vine dintr-un ţinut inedit pentru istoria scrisului românesc: din satele băimărene nu mai descinsese nimeni înainte în literatură, iar din neamul lui de plugari şi muncitori, el schimbă cel dintâi <plugu-n condei şi brazda-n călimară>.

Comentând acest prim volum, Mircea Zaciu consideră că, Augustin Buzura se află pe o traiectorie epică fecundă. „Observator al lumii de azi, în complexul ei social-moral, Buzura învaţă şi dintr-o tradiţie sănătoasă, continuând când nervul liric subteran al prozei lui Liviu Rebreanu din Cuibul visurilor (în Clara), când darul portretistic al lui Agârbiceanu (în Licăr, unde Licăr e un Cula Mereuţ transpus în alte condiţii). Dar timbrul general e propriu, iar vibraţia nervoasă din unele pagini de analiză sunt o promisiune certă.” (Mircea Zaciu, Prefaţă la volumul Capul Bunei Speranţe, 1963)